Deja simţeam în suflet simptomele de toamnă târzie, de frunze mucegăite aflate pe trotuarul neîngrijit din faţa acelei case părăsite undeva pe o străduţă, acea străduţă care mai dăinuieşte, care mai aminteşte de trecutul tumultos, cu urmele de noroi lăsate pe bordurile învechite si fărâmiţate de atâţia ani, cu acele porţi şi garduri lăsate în paragină şi cu acele acoperişuri ale caselor stând să se dărâme în curţile date uitării. Străduţa aia care tinde să dispară în adâncul inimi, fiind acoperită de noile gânduri şi sentimente înăbuşitoare de fericire şi veselie. Străduţa care ne aminteşte uneori că undeva în adâncuri avem sau am avut fiecare câte o ispită, nişte frunze mucegăite, necurăţate, uitate, din anii de mult trecuţi, câteva mârşăvii făcute cu gândul îceţoşat şi privirea în întuneric şi care ne face să ne dăm seama că fiecare am avut o parte întunecată cândva, fiecare am fost măcar o data plini de noroi pe pantofi, ca mai apoi să ne ştergem de bordurile acestei străduţe şi încercând să nu mai călcăm pe acolo, fiind înconjuraţi de conştiinţă, maturitate şi de raţiunea mai multă sau mai puţină a unora dintre noi.
După atâta timp străduţa pare a fi mai luminată de către cei noi veniţi, de cei care încearcă să dea o culoare prin noile construcţii şi prin entuziasmul unei noi locaţii, unui nou cămin. Străduţa începe să dispară în negura în care o să dsipărem cu toţii cândva, în negura timpului, va rămâne doar o amintire care va bântui prin suflet până atunci când, poate, va fi înlocuită cu altă străduţă, altă poveste, a altei inimi revenite la viaţă simţind mirosul primăverii în septembrie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu